| |
Multi considera
pretul SPOT(cu livrare imediata) al aurului de la New York a fi un
indicator precis al pretului "corect" al metalului galben. Totusi,
investitorii care cauta in aceasta perioada sa cumpere aur fizic,
platesc un premium destul de consistent pentru a intra in posesia lui.
Cand aceste lucruri sau petrecut in trecut, au fost intotdeauna semnale
ale unei iminente explozii a pretului la aur.
De-a lungul secolului 20, aurul a continuat sa sfideze eforturile
guvernelor lumii de a-i suprima pretul. Actuala marja existenta la
aurul fizic vine sa demonstreze ca aceste politici inca persista.
In 1934, presedintele SUA, F.D. Roosevelt, a devalorizat fortat dolarul
cu 75%, radicand pretul aurului de la 20$/uncie la 35$/uncie. Acest gest
a deschis usile primului val de inflatie din secolul 20. Imediat dupa
Cel De-al Doilea Razboi Mondial, guvernele nationale, si in mod special
Trezoreria SUA, detineau majoritatea rezervelor internationale de aur,
la un pret fix, impus prin decretul lui Roosevelt.
Totusi, incepand cu anii ’60, piata s-a “liberalizat” treptat, pretul la
aur fizic adaugand constant marje suplimentare peste pretul oficial de
35$. In raspuns la aceasta "anomalie", a luat fiinta London Gold Pool (
Depozitul de Aur din Londra ), un parteneriat intre bancile centrale
mondiale, conduse de Banca Angliei si Fed-ul din New York, care avea ca
scop declarat “aducerea pretului aurului pe piata libera la niveluri
corespunzatoare…pentru evitarea unor fluctuatii majore si nedorite ale
acestuia” care ar fi putut eroda “increderea publicului in structura
monetara internationala existenta”. Parteneriatul a durat pana in 1968,
dupa aceasta data aurul fiind tranzactionat pe piata asa zisa “libera”.
In timp ce finantarea prin inflatie ( tiparirea de bani ) a razboiului
din Vietnam a inceput sa se simta la nivel mondial, investitorii
internationali si statele care dispuneau de surplusuri bugetare au
inceput sa cumpere aur pentru a-si proteja averea ( puterea de cumparare
). Pretul pe piata “libera” a inceput sa urce abrupt peste nivelul de
35$/uncie. Departe de a reduce cererea de aur, asa cum multi economisti
Keynesieni se asteptau si preziceau, pretul de pe piata libera a
alimentat cresterea cererii de aur.
Natiunile cu surplus bugetar au inceput sa ceara Trezoreriei SUA aur, in
locul dolarilor (inca exista convertibilitatea la acea vreme), la pretul
oficial de 35$. Experimentand o adevarata “goana dupa aur” catre
Trezoreria Americana, Nixon a taiat legatura dintre dolar si aur in
August 1971. Aceasta masura a dezlantuit un val de devalorizari
“competitive” intre monedele nationale si al doilea val de inflatie
masiva din secolul 20. Ba mai mult, oficialii americani au devalorizat
dolarul cu inca 20% la rata oficiala, crescand pretul la 42$/uncie.
In acel moment bancile centrale, conduse de cea americana, au inceput sa
„demonetizeze” aurul printr-o actiune concertata si hotarata cu ajutorul
FMI. Bancile centrale au hotarat sa nu mai lege nici una dintre monedele
de circulatie de valoarea aurului, si au decis sa nu mai deconteze
tranzactiile intre ele la pretul oficial al acestuia.
In plus, FMI a fost “convins” sa “distribuie” peste 153 de milioane de
uncii de aur pe piata libera si catre natiunile mici. Acest lucru a avut
insa efectul invers dorit, de a creste masiv interesul de a poseda aur
de catre investitorii individuali.
O piata “libera” din ce in ce mai puternica a inceput sa opereze pe
langa cea “oficiala”. Pe masura ce inflatia continua sa urce dramatic,
la fel s-a intamplat si cu pretul aurului. Astfel, la inceputul anilor
’80, pretul aurului pe piata libera ajunsese la 850$/uncie, in timp ce
pretul oficial inca era la 45$/uncie.
In 1999 Acordul Bancilor Centrale pentru Aur (Central Bank Gold
Agreement - CBGA), cunoscut si ca Acordul de la Washington, a condus la
o serie de vanzari programate si coordonate de aur din seifurile
bancilor centrale, via FMI. Constituit in mod clar pentru a suprima
pretul aurului, se crede ca scopul final urmarit prin vanzarile masive
ale FMI si inducerea unei volatilitati accentuate in piata, este acela
ca metalul galben sa-si piarda valoarea monetara si si sa nu mai fie
perceput de investitori ca un “refugiu” si un “depozit de valoare”.
Acordul a fost reinnoit pe 27 Septembrie 2004 pentru inca 5 ani.
De factura mai recenta este observatia multor jucatori din piata aurului
asupra unei pozitii masive “short” ( vanzare in lipsa ) a bancilor
comerciale agreate de Bancile Centrale si FMI. Aceste “pariuri” sunt
special introduse pentru a “speria” investitorii si a suprima cresterea
pretului aurului.
In randul investitorilor mediatizati, aurul a fost in mod repetat
aclamat ca o investitie ( si nu ca BANI ). Multi analisti “respectati”
chiar au mers pana acolo incat au sugerat ca atractivitatea aurului este
bazata pe perceptia despre el si nu pe o valoare intrinseca reala. Si
totusi, exprimat in USD, randamentul anual al aurului a fost de 5,8% in
2008, precedat de un castig de 31,4% in 2007. Pana acum, de-a lungul
secolului 21 ( din anul 2000 incoace ), randamentul mediu anual al
aurului a fost de 16,3%.
In ciuda eforturilor puternice din partea guvernelor lumii de a sterge
rolul aurului ca BANI in tranzactiile financiare si politica monetara,
pretul lui a crescut continuu. Astazi, desi exista posibilitatea unei
depresiuni globale si deci o scadere abrupta a preturilor si
veniturilor, exista pa piata un pret la aurul fizic mai mare ca pretul
oficial, ce poate deveni un pericol major la adresa monedelor “de
hartie”( fiat currency). Deasemenea, o importanta devalorizare a
dolarului american si o crestere masiva a pretului “oficial” este
posibila in urmatoarele luni.
Pentru o analiza aprofundata a cauzelor problemelor financiare globale
si a pericolelor rezultate din acestea va recomandam studierea cartii
“Crash Proof” al domnului Peter Schiff.
Autor: John Browne - Senior Market Strategist al Euro Pacific
Capital (fost membru in Parlamentul Britanic )
|
